luni, mai 14, 2012

Un suflet de copil ce si-a pierdut visul....

     Vă amintiți oare anii copilăriei, anii pe care într-un mod difuz îi aduceți înapoi cu ochii minții pentru a simți pacea?  Cele două atribute cu care se naște un copil sunt egoismul și capacitatea de a visa. Într-un mod bizar aceste doua atribute îți asigură pacea și starea de bine din anii copilăriei.
Să vă explic. În primii ani ai vieții tu și doar tu ești centrul universului, tu care în acel moment descoperi universul, tu te consideri centrul lui. Ești la vârsta la care totul ți se cuvine ție, în care dacă tu plângi vei obține, ești la vârsta în care egosimul uman se manifestă din plin. La această vârstă, datorită puterii nebănuite a egoismului, tu visezi; pentru că poți obține tot, visezi la orice. Este vârsta la care visul iți clădește viața și viața este de vis.
      Pe parcursul anilor aceste două atribute suferă transformări majore în dezvoltarea individuală. Nu vă imaginați că egoismul dispare, nici pe departe, în schimb...visul se tocește, se transformă și uneori chiar moare sau rătăcește drumul la o cotitură bruscă a vieții. Datorită sistemelor bine puse la punct ce străbat calea ta (școală, facultate, multinațională,un job, mașina , casa etc.)  visele tale sunt înlocuite treptat cu țeluri mici și nesemnificative ce îți dau puterea să mai parcurgi o nouă zi.
Dar când moare visul?
     Personal cred că visul, visul măreț în care totul este posibil, începe să moară prin copilărie. Primul meu coșmar, ce este suficient de departe încât să resimt doar cicatricea sentimentului, a pus capăt copilăriei mele. Primul sentiment de frică ce mi-a paralizat sufletul a omorât în mine copilăria și a tocit pentru prima dată ideea de vis, a tras dacă vreți prima zgârietură fină pe suprafața de oglindă în care se reflectau visele. În acel moment definitoriu, am pierdut ceva din visul meu.
    Pe măsură ce creștem alături de atributele menționate, acestea iau forma unor centre de cristalizare și strâng în jurul lor o serie de sentimente omoloage. 
   
   Astfel, in jurul egoismului, deseori intalnim invidia si in cele din urma ura sau orgoliul. Egoismul sufera mutatii ce se mainfesta deseori prin micile rautati din copilarie si prin marile rautati ale oamenilor maturi. Deseori din egoism, din dorinta de a arunca vina sau pur si simplu din bucuria de a chinui un alt semen, oamenii mari, niste copii rasfatati, fac o multitudine de josnicii si rautati gratuite. Totusi, inca refuz sa cred faptul ca oamenii se nasc rai, cred doar ca, instinctual, suntem egoisti, si ca, pe drum, uitam sa daruim, uitam sa ne deschidem sufletul, uitam...
Oameni mari fiind, inlocuim bucuria de a traii cu adevarat cu bucurii meschine, carnale, financiare, care ne ofera o scurta satisfactie si care ne denatureaza de fapt visul.

     In jurul visului se strang de asemenea o serie de noi sentimente si emotii, langa vis se gaseste iubirea pentru ca iubirea ascunde speranta si speranta este un vis dulce ce ne tine puternici in furtuna si ploi, Langa vis stau prietenia si mila, iertarea si intelegerea, compasiunea pentru cei din jur. Dar, dupa cum am spus, cand suntem mari, visul este deja ca o stanca corodata demult de ape si valuri, de care se agata ca un inecat sentimentele cele mai bune, si de care, uneori, prin capriciul vietii, mai ramane agatata un pic iubirea sau dragostea. Totusi, ca orice capriciu, cand si dragostea se dezlipeste de stanca, deseori ia cu ea farame din stanca deja corodata, lasand in urma o bucata mai mica de vis.

   Cel mai trist moment este acela in care visul tau piere definitiv, macinat de valuri si ramane doar amintirea lui, sentimentul dureros ca ai avut un vis si amintirea locului in care acesta razbatea din valurile vietii. In momentul in care visul tau a pierit, ti-au ramas doar teluri meschine si uiti chiar si bucuria de a trai.

   Ca o unica consolare sunt si oameni care isi regasesc visul. Daca veti cunoaste un om ce are certitudinea ca o sa moara, veti observa ca in acesta visul a rasarit din nou ca un ghiocel in zapada iernii sale. Oamenii aflati in stadii terminale ale unor boli incurabile au capacitatea de a se detasa de toate telurile meschine, au o sete nemaipomenita de viata si doresc sa isi realizeze ultimele vise. Pe ei si doar pe ei ii oboseste mila celorlati, pentru ei viata si timpul nu mai sunt suficiente, si ei, ei sunt singurii care au curaj sa viseze ca un copil. Acesti oameni ce pierd tot universul lor, castiga ca o consolare bucuria de a trai, bucuria de a privi soarele, bucuria de a te bucura de verdele crud al ierbii sau de mirosul ploii de vara, bucuria de a traii visul. In acestia a murit intai egoismul, pentru ca, pierduti fiind, invata sa daruie celorlalti tot ceea ce mai au, lasand in ceilalti ceva din ei si visul lor.
   Din pacate, chiar si dintre acestia, putinii care reusesc sa sfideze sau sa fenteze moartea, incet isi uita visul si bucuria de a trai, caci din nou moartea pare departe si telurile meschine iau din nou locul visului pur. Din nou se inchid sub o mantie de aparente si masti, ascunzand in mod egoist sufletul.

   Incet, si eu, recunsoc, mi-am pierdut visul. Visul meu a murit incet si sigur cu o parte din stanca ce s-a scufundat in abis. Azi, caut din nou visul, bucuria simpla de a privi iarba, de a trage aer in piept si de a avea curajul sa fiu eu insumi, sa fiu sincer, sa fiu din nou bun... sa am suflet.


Dedicat celor ce isi cauta visul, iubesc sau au iubit, si care au renunat la egoism pentru a se darui  in totalitate visului lor sau al altora!
   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Lasati un gand sa stiu ca ma cititi....