luni, mai 28, 2012

De ce traim, de ce iubim, de ce murim...

     Sensul vietii este una din problemele existentiale pe care omenirea le are inca de cand sclipirea inteligentei s-a aprins in mintea omului preistoric. Azi, mai mult ca oricand, muncind intr-un sistem sclavagist ce nu imi ofera nici o satisfactie morala sau financiara, aceasta intrebare imi bantuie tot mai mult gandurile.
    In copilarie aveam un scop bine definit-invariabil toti ne doream sa ajungem mari. Facand abstractie de dezideratele adiacente: jucarii, ideea de a deveni pompier sau astronaut, singurul lucru ce ne motiva pe toti era dorinta de a ajunge mari. Ulterior, acestui deziderat i se interpun o serie de alte deziderate marunte: premiul I la scoala, intrarea la facultate si in ultima instanta un job "bun", bine platit,  care ne ofera ce? Pe acest drum sinos catre sfarsitul vietii, noi, oamenii, uitam sa traim. Invatam sa facem compromisuri mari de la visele noastre, doar in speranta ca vom reusi in cariera, vom strange averi si vom trai mai bine. Ocupati cu efortul de a castiga mai mult, deseori uitam sa traim, uitam sa ne bucuram de ceea ce castigam si la sfarsit, carcase goale si lipsite de vlaga, privim in urma la visele ce le-am ingropat sub griji si dorinte desarte.

   Pana nu demult credeam in iubire, credeam sincer in efectul ei miraculos de a substitui gustul amar al esecului lasat de visele moarte. Iubirea, prin farmecul ei, umplea deseori golurile, oblojea ranile si vindeca loviturile date de mediul in care ne straduim sa razbatem. Iubirea aducea culoare in viata gri din care incercam sa ne rupem destinul. 
   
  Si totusi iubim.Iubim pentru ca iubirea este cea care ne da speranta, iubim pentru ca din iubire se naste viata si viata aceea ne da un nou scop in viatra noastra, iubim pentru ca avem nevoie de iubire pentru a supravietui, iubim pentru ca doar iubirea ne permite sa murim feiciti, impacati, linistiti. Dintre toate scopurile noastre, iubirea este singurul ce se transforma continuu fara a se schimba in altul, este felul in care noi traim relatia cu acel altcineva, si este mereu la fel si totusi altfel de fiecare data.

      Acum ceva zile am aflat si de ce murim, sau mai exact cand ne dorim sa murim. Ne dorim sa murim cand ne pierdem scopul, cand nu avem in fapt pentru ce trai, sau cand ceea ce avem ni se pare nesemnificativ fata de nevoile noastre. Toti avem o familie, toti avem probabil pe cineva caruia ii pasa, un parinte, un frate sau o sora, sau un amic indepartat... dar toate acestea pot fi sau nu importante. Putem avea sanatate si putem sa nu ne pese de ea, putem avea bani si sa nu fim fericiti, putem avea iubire...si sa nu o vedem in fata noastra. Toate acestea, cand nu le mai avem le vedem sensul, cand viata se sfarseste ne dorim sa traim, cand iubirea dispare ne dorim cu disperare o alta si singura ce ne tine in viata este speranta. Speranta ca ne vom vindeca, ca vom iubi din nou, ca intr-o zi vom fi bogati si noi....si intr-o zi murim. Murim uneori inca sperand, loviti de un tren sau de soarta, sau murim incet zi de zi cand ne-am pierdut speranta.

   Macabru sau trist, acest topic este dedicat celor ce fumeaza, celor ce se sinucid cu placere si isi tenteaza zilnic moartea, pentru ca ei, in mod sigur cunosc sentimentul de ati pierde speranta. Pentru ca eu am vazut mereu acest mic viciu ca o ruleta ruseasca, ce  ia nastere din dorinta de a simi constient moartea, gustul amarui ce se strecoara printre buze, sentimentul de a te sinucide incet cu fumul caldut.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Lasati un gand sa stiu ca ma cititi....